De ce este specială tinereţea şi de ce avem atât de multe amintiri din această perioadă?

Până acum, cercetătorii au reuşi să descopere că această perioadă joacă un rol important în modul în care ne structurăm aşteptările, poveştile şi amintirile. Cu toate acestea, nu se ştie ce anume ne face să îi atribuim acestei perioade o importanţă deosebită, fie că este vorba de calităţile intrinseci ale evenimentelor care au loc în acest interval de timp, de o consecinţă a modului în care creierele noastre tinere codifică informaţiile sau de o strategie de amintire care favorizează arbitrar etape din tinereţea noastră. 

Amintirile autobiografice nu sunt distribuite în mod egal de-a lungul vieţii. În schimb, oamenii tind să experimenteze o perioadă de amnezie infantilă între naştere şi vârsta de 5 ani, urmată de o perioadă numită reminiscence bump între 10 şi 30 de ani (un interval critic pentru actualizarea majorităţii informaţiilor de ordin autobiografic, în care multe amintiri sunt grupate în perioada cuprinsă între vârsta de 20 de ani şi 30 de ani) şi „perioada recentă”, ce se întinde de la finalul perioadei precedente până în prezent. 

• Kim Jong Un a avertizat că țara sa nu a fost niciodată mai aproape de un…
• Într-un celebru oraș antivaccinist, malaria face ravagii printre copii

La început, specialiştii au argumentat că perioada numită reminiscence bump coincide cu o fază de dezvoltare mentală foarte dezvoltată. Tinerii adulţi codifică mai multe informaţii legate de lume pentru că au minţi mai agile. Pe măsură ce funcţiile cognitive scad, odată cu vârsta, fluxul de amintiri scade. 

Totuşi, analizând mai amănunţit studii ale mecanismelor de amintire, oamenii de ştiinţă au descoperit că experinţele noi sunt transcrise mai uşor de creier decât cele banale. 

Perioada dintre 20 şi 30 de ani este cea mai variată şi interesantă. Atunci acumulăm multe informaţii, avem întâlniri interesante şi învăţăm despre unele lucruri pentru prima dată. Îţi vei aminti mult mai uşor despre drumeţia din Peru decât despre anii pe care i-ai petrecut stând în birou şi făcând acelaşi lucru pe care l-ai tot făcut în ultimii 5 ani”, a explicat scriitorul Joshua Foer, acest fenomen. 

Totuşi, această abordare lasă în urmă prea multe întrebări fără răspuns. De exemplu, ea nu explică de ce doar o parte dintre amintirile care alcătuiesc acest interval sunt asociate cu experienţele noi. Mai mult, această teorie este contrazisă de rezultatele unui studiu realizat în 2010 de Annette Bohn şi  Dorthe Berntsen, care au creat o formă de reminiscence bump în cazul şcolarilor fără a le cere acestora să îţi amintească ceva. Ei le-au cerut copiilor, cu vârste între 10 şi 14 ani să îşi scrie povestea vieţii. Majoritatea evenimentelor la care copiii visau să se întâmple urmau să se petreacă tocmai în perioada dintre 20 şi 30 de ani. Dacă reminiscence bump depinde doar de modul în care creierele nostre stochează amintirile, copiii nu ar fi privilegiat doar această perioadă din viaţă.  

Aceste descoperiri au dus la crearea unei teorii alternative care a devenit cunoscută drept perspectiva narativă. Această abordare se concentrează nu asupra mecanismelor de memorare ci asupra factorilor motivaţionali ce stau la baza memoriei. Astfel, ea sugerează că oamenii îşi organizează evenimentele amintite într-un mod în care pot înţelege mai bine cine sunt ei cu adevărat. 

În 2002, pe baza acestei teorii, Berntsen şi David Rubin au sugerat că viaţa decurge conform unui scenariu. Ei au definit acest scenariu drept o înşiruire de evenimente condiţionate cultural care reprezintă baza pe care ne construim viaţa. Potrivit specialiştilor, momentele de referinţă ale scenariilor de viaţă au două trăsături relevante: sunt evenimente fericite, precum o naştere sau căsătoria şi apar cu o frecvenţă mai mare între 20 şi 30 de ani. 

Dar cum rămâne cu evenimentele care nu se încadrează în aceşti parametri ai scenariilor de viaţă? Ce se întâmplă cu amintirile triste sau neaşteptate? 

Rezultatele unui  studiu realizat în 2000 pe subiecţi din Bangladesh sugerează că ar fi vorba nu de un interval critic pentru actualizarea majorităţii informaţiilor de ordin autobiografic, ci de două: unul în care multe amintiri sunt grupate în perioada cuprinsă între vârsta de 20 de ani şi 30 de ani şi un altul în care amintirile sunt grupate între 35 şi 55 de ani. Cercetătorii leagă acest al doilea interval de o întâmplare tristă, dramatică pe care scenariul de viaţă nu a prezis-o. De exemplu, în studiu acest eveniment a fost Războiul de Eliberare, din Bangladesh. Intensitatea acestor amintiri nu a putut fi explicată doar prin faptul că acei ani de război au fost dramatici şi înfricoşător. Altceva a făcut ca amintirile neplăcute să rămână atât de vii în minţile participanţilor la studiu.

Experimentul din Bangladesh explică un alt pas din procesul nostru de memorare, unul bazat pe „episoade de auto-definire”. Este posibil ca oamenii să favorizeze amintirile care, indiferent de încărcătura lor emoţională, ne ajută să de definim. Cu alte cuvinte, imaginea pe care o avem despre sine depinde de experienţele pe care le salvăm din trecut. Poate că participanţii la studiul din Bangladesh şi-au amintit atât de bine o perioadă de stres politic pentru că au considerat că aceste evenimente au contribuit la formarea lor ca persoane. În mod similar, este posibil ca noi să ne aducem aminte atât de bine de unele întâmplări din tinere tocmai pentru că acestea au reprezentat nişte repere tmpurii care au participat la crearea imagini noastre. 

Pentru a testa această teorie, o echipă de cercetători de la Universitatea Leeds au creat un experiment inteligent. Observând că specialiştii în psihologia dezvoltării au izolat a doua şi a treia decadă de viaţă drept timpul în care se formează identitatea, cercetătorii de la Leeds au realizat un studiu pe un grup de voluntari cărora au încercat să le cartografieze procesul de formare a auto-percepţiei. Participanţii au fost rugaţi să completeze 20 de întrebări care începeau cu „Eu sunt…” (de exemplu:Eu sunt irascibil), cu o serie de trăsături de comportament. Apoi, participanţilor li s-a cerut să aleagă trei dintre aceste propoziţii completate şi să îşi amintească câte 10 întâmplări din viaţa lor, care aveau legătură cu fiecare dintre cele 3 trăsături. Ulterior, acestora li s-a cerut să spună la ce vârstă au dezvoltat aceste trăsături de comportament. Rezultatele au arătat că mare parte dintre amintirile asociate cu o anumite trăsătură de caracter proveneau din acelaşi în care se formase imaginea de sine. De exemplu, cei care spuseseră despre ei că sunt generoşi, îşi aminteau întâmplări din anul în care începuseră să se considera astfel. Cu alte cuvinte, cu cât o experienţă este mai relevantă pentru identitatea noastră, cu atât ea este mai uşor de amintit. De asemenea, în urma acestui studiu s-a constatat că vârsta medie la care dobândim aceste concepe despre sine este 22,9 ani. 

Altfel spus, perioada cuprinsă între 20 şi 30 de ani este cea în care ne dedicăm auto-formării. Tocmai din acest motiv, acest interval de timp este atât de memorabil pentru fiecare individ.

„În această perioadă, devii persoana care vei fi tot restul vieţii”, este de părere şi Joshua Foer care explică faptul că mare parte dintre adaptările şi remake-urile din cinematografie apar exact la 20 de ani după filmele originale, tocmai pentru că unele lucruri din tinereţe îi conturează pe oameni astfel încât atunci când ei ajung la vârsta la care pot crea ei înşişi cultură (la aproximativ 40 de ani) pe ecrane va rula aceeaşi acţiune ca în urmă cu 20 de ani.